CharmBracelet

SwissPlan.biz şi real,- Hypermarket au invitat bloggerii români la bucătăreală, în cadrul concursului „Bucătar real-,” care se lasă cu premii importante! În cadrul acestui concurs se vor selecta cei mai pricepuţi 45 bloggeri-bucătari, care vor deveni bucătari real,- şi vor primi câte un vas din gama Pyroflam, disponibil pentru o perioadă în reţeaua real,- Hypermarket.

Am hotărât să mă înscriu în această competiţie şi să prezint cum aş găti două reţete în vasele Pyroflam. Pentru început, trebuie să menţionez că aceste vase sunt fabricate în Franţa, sunt rezistente la temperaturi cuprinse între -40°C si +800°C şi au 25 de ani garanţie! De ce sunt atât de rezistente? Pentru că vasele de gătit Pyroflam® sunt realizate din ceramica Vitro-Ceramica, care are proprietăţi multiple, perfecte unei bucătării moderne.

RULOURI DE MUŞCHIULEŢ DE PORC CU SMÂNTÂNĂ

Prima reţetă propusă de mine în cadrul acestei competiţii de gătit necesită o caserolă rotundă de 2 litri.

Ingrediente:

• 1 muşchiuleţ şi jumătate de porc
• 50 de grame de orez prefiert
• 1 ou
• 3 linguri mari de ulei
• 3 fire de ceapă verde (sau 2 cepe medii uscate)
• 1 ardei roşu
• 1 ardei galben
• 2 roşii
• 3 linguri mari de smântână (sau 1 pahar de suc de roşii)
• 2 linguri de pătrunjel verde tocat
• sare
• piper
• boia de ardei dulce

Mod de preparare:

Muşchiuleţul întreg se feliază ca pentru şniţel (rezultă aproximativ 10 bucăţi).

Se bate bine şi se condimentează cu sare şi piper.

Separat, cealaltă jumătate de muşchiuleţ se toacă, se amestecă cu orezul prefiert spălat în prealabil, cu oul şi sarea, rezultând umplutura.

Pe fiecare felie de carne se pune 1 lingură de umplutură şi se rulează ca şi sarmalele.

Ceapa, ardeii, roşiile se toacă mărunt şi se călesc în ulei timp de 2-3 minute, apoi se adaugă boia dulce după gust. Se aşează rulourile de carne în vas şi se adaugă apă fierbinte cât să le acopere bine.

Se lasă la fiert la foc mic, cu capac, circa o oră.

La final, se adaugă smântâna şi verdeaţa şi se mai lasă la fiert 2 minute, apoi se iau de pe foc.

Se servesc calde, cu garnitură la alegere.

Menţiune: Pentru cine nu e prieten cu smântâna, aceasta poate fi înlocuită cu suc de roşii (aproximativ 1 pahar).

După ce rulourile s-au răcit, vasul se poate pune cu încredere la congelator - de exemplu, dacă plecaţi de acasă în timpul sărbătorilor şi doriţi ca la întoarcere să aveţi instant mâncare gătită, nu trebuie decât să îl intoduceţi în cuptor - , deoarece rezistă unor temperaturi foarte mici (dar şi foarte mari), după cum am menţionat mai sus.

PRĂJITURĂ CU CĂPŞUNI

A doua reţetă propusă este un desert de sezon şi necesită tava rectangulară mare Pyroflam.

Ingrediente:

• 3 ouă
• 220 de grame de zahăr
• 7 linguri de apă
• 220 de grame de făină
• 1 linguriţă de bicarbonat
• 500 de grame de căpşuni
• 2 linguri mari de nucă măcinată

Mod de preparare:

Gălbenuşurile de ou se bat foarte bine cu zahărul şi cele 7 linguri de apă. Se adaugă făina, bicarbonatul (amestecat în prealabil cu făina) şi spuma de la cele 3 albuşuri rămase.

Compoziţia se aşează în tavă. Căpşunii (după ce au stat 2 ore acoperiţi cu zahăr) se scurg, se pudrează cu nucă măcinată şi se întind peste aluat.

Vasul se introduce la cuptor. Se coace la foc mediu până trece testul scobitorii (se înţeapă aluatul cu o scobitoare, şi dacă iese curată, atunci prăjitura este coaptă).

Menţiune: Siropul rezultat după scurgerea căpşunilor nu se aruncă, ci se poate amesteca cu apă minerală, pentru a fi servit alături de prăjitură.

Reţetele sunt relativ simple pentru orice gospodin(ă), sunt accesibile ca preţ şi foarte gustoase.

Poftă bună!

Regulamentul oficial al concursului „Bucătar real-,” se poate consulta aici.

Zilele trecute, am avut parte de o întâmplare care mi-a confirmat încă o dată cât e de uşor să critici şi cât e de greu să fii om, cât e de uşor să ai bani, dar cât e de greu să fii o persoană cu clasă.

Eram pe „terasă” (terasă e mult spus – un fost garaj transformat într-un spaţiu semideschis), la Buonissimo, un restaurant drăguţel de altfel, împreună cu o prietenă. Povesteam vrute şi nevrute, când lângă noi s-a aşezat o ţaţă – doamnă nu pot să îi spun –, pe care o vom numi de aici înainte ţaţa numărul 1, împreună cu fiica ei de patru ani şi cu mama ei. Toate bune şi frumoase, până în momentul în care a început conversaţia cu bunica fetiţei: vorbeau atât de tare, încât auzeam fiecare cuvinţel, la fel cum cred că l-au auzit şi cei care se aflau la Il Padrino sau Bistro.

După ce am fost nevoite să îi ascultăm întreaga critică a nivelului actual de educaţie care se face în grădiniţe, s-au aşezat la masa de lângă noi alte două ţaţe – numărul 2 şi numărul 3 –, educatoare şi cunoscătoare ale creşterii corecte a copiilor (după cum am aflat ulterior), prietene cu ţaţa numărul 1. S-a reînceput critica sistemului educaţional, răcnindu-se de la o masă la alta. Printre subiectele numărate: neajunsurile grădiniţelor de tip Step by Step, faptul că ţaţei numărul 1 i-a fost refuzată o donaţie de 1.000 de euro către grădiniţa unde era înscrisă fiica ei; ea, ca mamă, nu poate să accepte faptul că durează până se strâng de la fiecare copil câte 5-10 lei pentru diverse activităţi etc. În timp ce ţaţele se lamentau, fetiţa muta de zor mobilierul terasei dintr-o parte în alta, se holba în farfuriile oamenilor şi avea ieşiri de divă.

Parcă asistam la o scenă desprinsă din Caragiale, unde o mamă şi două educatoare ştergeau pe jos cu sistemul educaţional, în timp ce ele însele rămăseseră restante la respectarea normelor de etichetă în societate, la educarea un copil de patru ani, care mai avea puţin şi o zbughea pe şosea, între maşini…

[Later edit: Articolul a fost preluat de către Ziarmm.ro. Îl puteţi accesa aici.]

Imagine preluată de pe www.webseoanalytics.com

Stăm şi ne „ascundem” după monitoare CRT, LCD şi LED, după laptopuri, netbook-uri, tablete şi smartphone-uri; ne trăim o parte din viaţă citind şi interacţionând cu persoane străine nouă, dar cu care se prea poate să avem multe în comun.

Nu de puţine ori mă amuză replicile celorlalţi la postările de pe bloguri şi reţele sociale. Am ocazia de a întâlni, chiar dacă virtual deocamdată, persoane din diverse medii sociale şi profesionale, care fac diferenţa între o zi banală şi una deosebită, datorită subiectelor pe care le abordează.

Mi-i închipui pe cei de la TVdece având un bol mare, din sticlă, plin cu bileţele pe care sunt scrise subiecte haioase, care îşi aşteaptă rândul să fie disecate, dezbătute, dezbrăcate şi îmbrăcate în modul caracteristic lui Florica şi Zicu.

Sau pe ’mnealui, stând în spatele unui birou în stil baroc, în penumbră, având cupa de cognac nobil alături, postând câte o replică inteligentă pe Facebook sau scriindu-şi pe blogul personal părerile de om cu experienţă.

Iulia Kelt înnoindu-şi mereu lista cu filme, scriind asemenea unui justiţiar despre neplăcerile întâlnite într-o societate care, deşi se află fizic în secolul 21, psihic e aruncată undeva într-o lume apropiată mai degrabă de Evul Mediu; dorindu-şi câteva clipe într-un cinematograf părăsit, unde să urmărească filme cu Garbo şi Hayworth…

Suntem diferiţi, însă fiecare din noi face parte din blogosfera universală, unde gândurile se întâlnesc, se ciocnesc şi se unesc; uneori scriem raţional, alteori pasional, dar e important că scriem şi că interacţionăm unii cu alţii pentru a contribui la conţinuturi new media de calitate.

A trecut o perioadă de când nu am mai publicat nicio leapşă pe blogul meu. Irina îmi aduce aminte că există şi provocări interesante, de aceea îmi face plăcere să adaug o za lanţului şi să scriu despre o leapşă raţională (denumirea sub care apare publicată pe blogul ei):

Care este ultima carte pe care aţi citit-o (sau pe care o citiţi încă)?  Citesc „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, de Elizabeth Gilbert. Am început-o acum ceva vreme, însă între timp s-a interpus campania vALLuntar, şi a trebuit să o las deoparte.

Una dintre ultimele cărţi citite, pe care o recomandaţi? „Istorie trăită”, de Hilary Clinton. Stufoasă, interesantă, o bucăţică din istoria americană.

Care este următoarea carte pe vă gândiţi s-o citiţi? „Viaţa mea”, de Bill Clinton. Cealaltă variantă a bucăţii din istoria americană. Bonus: Scandalul Monica Lewinsky.

Leapşa o dau mai departe oricui o vrea.

Agentul American. Viaţa mea în C.I.A. (engleză: The American Agent. My Life in the C.I.A., St. Ermin’s Press, 2003) este o carte autobiografică, scrisă de fostul agent C.I.A. Richard „Dick” Holm, apărută la Editura All în anul 2005.

Recunosc, neştiind nimic despre carte şi despre autorul acesteia, m-am aşteptat, în mod eronat, să văd cu ochii minţii episoade asemănătoare filmelor Mission: Impossible. Totuşi, subiectul cărţii nu este plictisitor, autorul descriind detaliat perioada de aproape 40 de ani (cuprisă între anii 1960 şi 2000) în care a avut una dintre cele mai dorite şi aventuroase slujbe din lume: aceea de Agent secret al Central Intelligence Agency – pe scurt, C.I.A.

Cartea introduce cititorii în lumea spionajului internaţional al anilor ’60, atunci când lui Richard Holm aproape că i-a fost curmată viaţa de un accident aviatic petrecut în timp ce se afla într-o misiune în Congo, Africa. Atunci, Holm a suferit arsuri de gradul I şi II pe mai multe părţi ale corpului, arsuri care i-au marcat pentru totdeauna existenţa, atât în mod fizic – rămânând cu cicatrici pe faţă şi pe braţe –, cât şi psihic (acţionând în viitor cu mai multă precauţie, preferând planurile bine puse la punct în locul deciziilor impulsive).

Cu cât am înaintat în lectură, am descoperit nenumărate detalii referitoare la modul în care şi-au trăit existenţa ceilalţi. În Congo, agentului american i-a fost salvată viaţa datorită unei soluţii miraculoase; vraciul local i-a uns pielea arsă cu o cremă obţinută din plante şi venin de şarpe. Tot în Congo, pilotul celui de-al doilea avion prăbuşit în aceeaşi misiune a fost mâncat de băştinaşii congolezi, care credeau că mâncând din carnea şi organele inamicului, vor deveni mai puternici.

În Laos, trupele de tip guerilla îşi purtau raţiile de mâncare – în principal orez – legate la brâu, în săculeţe din frunze de bambus, iar în Franţa, agenţilor autohtoni care colaborau cu americanii le păsa mai mult de delicatesele culinare decât de rezolvarea misiunii încredinţate.

Ceea ce mi s-a părut deosebit de interesant – dar logic din punct de vedere al gravităţii slujbei pe care o avea – este faptul că doar soţia sa ştia adevărul despre meseria lui. Pentru fiicele sale, pentru prieteni, cunoscuţi şi amici, Richard Holm era un simplu diplomat american, care se reloca împreună cu familia timp de luni sau ani de zile acolo unde Guvernul S.U.A. avea nevoie de el: Hong Kong, Malaiezia, Franţa, Belgia şi într-un final, Langley, Virginia.

Itinerariul acesta reprezintă un portret la cald, o hartă a duşmanilor cu care s-au luptat Statele Unite după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial: comuniştii – Războiul Rece, iar încet-încet, o dată cu intrarea în decada ’80 a secolului trecut, teroriştii musulmani.

În finalul cărţii, mi-a fost clar că Richard Holm, la fel ca şi alţi mii sau chiar sute de mii de angajaţi în slujba S.U.A. – fie că sunt agenţi secreţi, militari, fie că fac parte din Marina sau Aviaţia Americană –, suferă de acelaşi complex al acţiunii valide din punct de vedere moral: „Oare e bine ce fac?” a fost o întrebare prezentă în toate paginile autobiografiei, deşi nu scrisă negru pe alb. La fel de prezentă a fost şi justificarea la această întrebare: „O fac pentru ţară, deşi uneori nu sunt de acord, deşi uneori ştiu că situaţiile se pot rezolva altcumva”.

Recomand această autobiografie tuturor iubitorilor de mister, suspans şi acţiune, tuturor celor care doresc să ştie cum a fost o părticică din lume înainte şi după căderea Cortinei Roşii.

Notă: Recenzia a fost scrisă pentru Campania vALLuntar, organizată de Editura All.

Cu siguranţă cineva a mai folosit acest titlu la un articol asemănător. Pentru că e imposibil să nu mergi într-un hypermaket/ supermarket şi să te simţi ca Alice in Wonderland (mai pe româneşte, Alice în Ţara Minunilor).

Datorită multitudinii de produse cu care eşti bombardat la fiecare culoar, colţ şi mijloc de magazin (ba chiar şi la casă!), niciodată, dar niciodată nu vei merge acasă doar cu produsele de pe lista de cumpărături pe care o ai în buzunar sau în telefon.

Nu contează că punctul culminant al aventurii în hypermarket este raionul de sampling-uri (unde îţi vine să scuipi mostra de băutură răcoritoare pe care tocmai ai dat-o pe gât pentru că are gust de medicament) sau că ai ajuns acolo doar pentru că ai văzut în catalogul de prezentare oferta la şosetele pe care le doreai de atâta vreme, te vei întâlni cu neprevăzutul; pe raft vei găsi numai eticheta produsului pentru care ai venit în mod special, ori produsul va fi atât de prăfuit încât nu-l vei putea atinge fără să te transformi într-un Monk instant, ori, invariabil, produsul se va afla cocoţat suuuus de tot, pe ultimul raft, cât mai în spate.

De câte ori, scanând rafturile în căutare de oferte bune, nu ţi-ai dorit abonament la un newsletter electronic care să te anunţe când salamul Victoria sau suportul de telecomenzi sunt la preţ redus? De câte ori nu ţi-ai dorit să existe, ca în alte locuri civilizate, o casă de marcat expres pentru cei care au în coş „10 produse sau mai puţin”? De câte ori nu te-ai rugat la Autoritatea Supremă care Guvernează Legile Fizice şi Improbabile ale Super/Hypermaketurilor să simplifice lucrurile pentru ca aventura ta în magazin să semene mai mult cu Disneyland şi nu cu Casa Groazei?

Later edit: Articolul meu a fost preluat de către cei de la ZiarMM.ro, prin urmare, îl puteţi găsi aici.

A trecut multă vreme de când am început să primesc pe e-mail, Y!Messenger sau Facebook nenumărate solicitări şi milogiri de a da fie un vot, fie un „like” (o apreciere) în cadrul unui concurs sau altul.

De cele mai multe ori (sunt mici excepţii) nu ofer votul meu nimănui, pentru că astfel de concursuri mi se par înjositoare şi nedrepte. Companiile care iniţiază concursul îşi obligă participanţii să cerşească voturi sau aprecieri doar pentru a-şi face norma de vizitatori unici pe zi, pentru ca apoi să poată avea pretenţii financiare când e vorba de publicitate – deoarece statisticile Google Analytics nu mint, nu-i aşa?

În general, în concursurile menţionate, câştigătorul este o persoană sau un grup bine organizat (mafiot) care adună like-uri/ voturi stresându-i pe alţii zilnic, indiferent de faptul că fotografia/ articolul/ proiectul cu care participă la competiţie este de o calitate slabă sau foarte slabă.

Ergo, câştigătorii stabiliţi prin astfel de metode nu sunt aleşi niciodată pe drept. În plus, majoritatea concursurilor de acest gen de pe Facebook încalcă regulamentul paginii de socializare.

Îmbătaţi de mirajul câştigurilor uşoare, fără efort, asemenea oamenilor cu puternice dependenţe (junkies), până şi prietenii cei mai apropiaţi ajung să ne exaspereze cu rugăminţi arzătoare de a le da voturi zi de zi, doar-doar îşi vor înfige ghearele lacome în chiolhanul promis de diverse companii care dovedesc carenţe enorme în domeniul PR-ului, advertising-ului etc.

Pot să predic bunul simţ în online până în pânzele albe – surdul nu aude şi orbul nu vede. Într-o societate în care puţini sunt dispuşi să muncească, majoritatea aşteaptă să i se dea fără să depună vreun efort. De aceea, prefer să mă lipsesc de compania cerşetorilor.

De pe blogul lui Chinezu am aflat de o iniţiativă foarte faină a celor de la Editura ALL – vALLuntar, o campanie online prin care se   promovează lectura şi voluntariatul.

Atenţie, bloggeri cu pasiune pentru lectură! vALLuntar se adresează vouă; prin participare, puneţi şi voi umărul la fapte bune!

Ce este vALLuntar?

„Este o campanie online prin care noi, Grupul Editorial ALL, ne propunem să încurajăm lectura şi voluntariatul. O echipă de angajaţi ALL va face voluntariat în schimbul… lecturii.

În perioada 24 ianuarie – 16 martie noi punem gratuit la dispoziţia bloggerilor orice carte de pe www.all.ro. Ei trebuie să o citească şi să îşi scrie părerea despre carte pe blogul personal. Fiecare recenzie valorează 15 minute de voluntariat ce va fi realizat de către echipa ALL pentru un centru ales de bloggeri. Fiecare comentariu referitor la carte sau la campanie, dat la postul cu recenzia, adaugă încă 3 minute de lucru.”

Câteva reguli de participare

„Ttrebuie să aveţi de cel puţin un an un blog activ (adică să scrieţi minimum un post pe săptămână) în limba română.

Să trimiteţi, cât mai curând, un email la adresa loredana.modoran@all.ro în care să specificaţi blogul avut, de cât timp scrieţi pe el, ce carte de pe all.ro* vă doriţi pentru recenzie şi datele de livrare.

* Cartea va fi expediată prin poştă sau curier, în limita stocului disponibil, în maxim şapte zile lucrătoare de la data la care este cerută”.

[Pentru regulamentul complet, click aici.]

Eu mi-am ales deja cartea pe care doresc să o citesc, se numeşte Agentul american. Viaţa mea în CIA şi e scrisă de Richard Holm. Cartea va sosi în zilele următoare. Abia aştept să încep lectura!

Vă provoc să vă înscrieţi, să citiţi şi să promovaţi iniţiativa de nota 10 a Editurii ALL!

• Deszăpezirea – cel mai mare necaz al iernii pentru românul secolului 21.
• Rămânând tot la secolul 21, cred că oamenii devin tot mai leneşi, pe măsură ce trece timpul. Nu vor să muncească, nu vor să se (auto)educe, dar vor să stea acasă şi să şi primească bani pentru asta.
• In sfârşit luăm şi ceva bun de la occidentali: “Occupy Wall Street” s-a transformat în “Ocupaţi Piaţa Universităţii”. Noi suntem cei 99%!
• E curios cum în anul de graţie 2012 unii nu s-au prins cum e cu mesajele spam, de genul “pentru fiecare mail trimis, Yahoo si AOL donează xyz bani”…
• Auzisem la ştiri, într-o seară, despre o persoană lovită mortal de o maşină a cărei şofer – neidentificat – fugise de la locul accidentului. Păi cum aşa? Nu există camere de supraveghere a traficului pe stâlpi? Nu-i nimic: vine criminalistul, ia probe biologice de la locul accidentului, ia măsurătorile caucicurilor imprimate pe asfalt – forma, modelul, circumferinţa -, compară vopseaua maşinii – care cu siguranţă s-a transferat pe corpul victimei în urma impactului -, introduce datele în computer şi… Never mind, suntem în România!

Fiecare din noi avem câteva melodii ce ne ridică moralul. Dar care sunt oare piesele potrivite atunci când conducem sau călătorim cu maşina?

Eu nu conduc, însă pentru un road trip, fie el şi scurt, îmi place să ascult piese ritmate, cu upbeat, care mă pot face să cred că mă aflu pe bancheta unui Cadillac Coupe de Ville chiar şi într-un Trabant.

 
Prin urmare, nu plec la drum fără:
 
Chesney Hawkes – “The One and Only”
Kenny Loggins – “Footloose”
Bryan Adams – “Summer of ’69”

Van Halen – “Jump”
Akcent – “Ultima vară”
Mika – “We Are Golden”
Backstreet Boys – “Larger Than Life”
Ace of Base – “Dr. Sun”
Dexy’s Midnight Runners – “Come On, Eileen”
Britney Spears – “Stronger” (pentru puţin karaoke)
Alice Cooper – “Poison”
MIA – “Paper Planes”

Katy Perry – “E.T.”
Jimi Jamison – “I’m Always Here”
K’naan feat. David Bisbal – “Wavin’ Flag”
Leighton Meester – “Summer Girl”
George Harrison – “I Got My Mind Set on You”
RBD – “Rebelde”
Atomic Kitten – “You Are”
Bon Jovi – “Livin on a Prayer”
Lady GaGa – “Alejandro” (… pentru miliardarul rus care apare în videoclip)
Green Day feat. The Cast of American Idiot – “21 Guns”

Martin Solveig feat. Dragonette – “Hello”
OV7 – “Enloqueceme”
Roxette – “ Sleeping in My Car”
Starship – “We Built This City”
The Countours – “Do You Love Me”
The Who – “Teenage Wasteland” (soneria actuală a telefonului meu)
 
 
Disclaimer: Nicio piesă nu a fost rănită pe parcursul redactării acestui mini-articol.