Zilele trecute, am avut parte de o întâmplare care mi-a confirmat încă o dată cât e de uşor să critici şi cât e de greu să fii om, cât e de uşor să ai bani, dar cât e de greu să fii o persoană cu clasă.

Eram pe "terasă" (terasă e mult spus – un fost garaj transformat într-un spaţiu semideschis), la Buonissimo, un restaurant drăguţel de altfel, împreună cu o prietenă. Povesteam vrute şi nevrute, când lângă noi s-a aşezat o ţaţă – doamnă nu pot să îi spun –, pe care o vom numi de aici înainte ţaţa numărul 1, împreună cu fiica ei de patru ani şi cu mama ei. Toate bune şi frumoase, până în momentul în care a început conversaţia cu bunica fetiţei: vorbeau atât de tare, încât auzeam fiecare cuvinţel, la fel cum cred că l-au auzit şi cei care se aflau la Il Padrino sau Bistro.
Săptămânile și zilele acestea am citit o grămadă de articole ale căror autori erau revoltați: de ce să donăm noi (români bătuți de soartă) bani pentru victimele cutremurului din Haiti? Nu avem săracii noștri? Nu avem cerșetori la colț de stradă, sărmani care locuiesc în cocioabe?

Ipocriților, dar când a fost inundat județul Satu Mare, in 1970, nu am primit ajutoare de la țări de care românul nici nu a auzit? Când a fost cutremurul din București din 1977, nu a sărit comunitatea internațională să de întindă o mână? În ambele cazuri tragice, alții au venit și ne-au reconstruit cartierele, blocurile, școlile, primăriile. Au trimis bani, haine, alimente. Credeți că acele state nu au și ele săracii lor, amărâții lor care stau cu mâna întinsă pe străzi?

About me


"I'm a saint and I'm a sinner / I'm a loser, I'm a winner / I am steady and unstable / I'm young, but I am able" Jessica Andrews - Who I Am

Twitter feed

Comentarii noi