„Enunţ probă: Primeşti o informaţie bombă, cu privire la un subiect de larg interes. Publicarea unui material bazat pe această informaţie poate să îţi aducă o creştere spectaculoasă de trafic, notorietate, recunoaştere şi aprecierea multor oameni. Pe de alta parte, dacă informaţia se dovedeşte neadevarată, poţi face mult rău unor oameni nevinovaţi. Cum procedezi în această situaţie? Cum verifici dacă informaţia este adevarată? Construieşte o poveste realistă pe tema asta, dacă nu cumva ai trecut deja printr-o asemenea situaţie şi ne povesteşti un caz concret.”
Povestea de mai jos este una ficţională. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.
Am lăsat jurnalistul şi scriitorul din mine să ia cuvântul.

ROMÂNIA, UNGARIA, C.I.A… RUSIA
Vineri seara în redacţie. Tocmai închidem ediţia pentru sâmbătă, când, plictisită, aşteptând OK-ul şefului pentru a pleca acasă, arunc o privire pe fluxul de ştiri al unei agenţii naţionale. Deodată, din multitudinea de ştiri şi imagini, o fotografie îmi atrage atenţia. Încerc să dau un clik pe ea, dar nu se deschide. O copiez în computer şi o măresc la zoom, însă nu destul încât să mă lămuresc.
Îl chem pe şeful meu şi îl întreb:
- Nu ţi se pare că seamănă cu X, directorul companiei Y de la noi din oraş?
- Parcă aduce… În mulţimea aceasta de oameni e greu de zis…
- E o fotografie al unui articol despre „tabăra” de instruire a viitorilor agenţi C.I.A. din Budapesta.
- Eh, atunci sigur nu e el! Ce să caute acolo?
- Mda, ai dreptate… Cred că văd conspiraţii peste tot (sunt cunoscută în redacţie ca fiind cea care crede cu tărie că aselenizarea din 1969 a fost o conspiraţie excelent pusă la punct), spun nemulţumită.
- Echipă – ridică şeful glasul – am terminat! Să aveţi un weekend plăcut!
Îmi iau la revedere de la colegi şi ajung acasă, trecând pe la restaurantul chinezesc de peste drum de blocul meu, pentru a cumpăra nişte pacheţele de primăvară şi chifteluţe cu soia şi peşte. Ajung acasă, mănânc, încerc să mă relaxez, însă mă încearcă un sentiment de nelinişte, care nu-mi dă pace. Ţin minte că la ultima sindrofie din an, acest personaj X se lăuda la televizor că va lipsi din oraş câteva luni, pentru o vacanţă europeană. „Prea se potrivesc toate”, gândesc înciudată. „Şi dacă…?” Nu îndrăznesc să continui gândul.
Iau la puricat articolul agenţiei, poate-poate voi găsi ceva informaţii. Nimic. Un articol informativ, dar sărăcăcios în detalii: „Viitorii agenţi C.I.A. sunt pregătiţi pe varii domenii de activitate, de la secretariat la interpreţi şi la oameni de teren – unii dintre ei posibili superspioni.”
Dis-de-dimineaţă îmi fac curaj (ruşine mie că sunt ziarist şi îmi trebuie „curaj”!) şi sun la locuinţa domnului X. Spre suprinderea mea, îmi răspunde chiar doamna X. Motivez că aş vrea să îi fac un profil soţului dânsei, pentru pagina „oamenilor de vază” din ziarul la care lucrez, şi că am nevoie să-l contactez, preferabil cât mai repede. Aflu că domnul X a plecat în „vacanţa europeană” singur, fiindcă îşi dorea de ceva vreme să se aventureze pe căi mai puţin bătute de către turişti, şi să „intre în comuniune cu natura”. Îi mulţumesc doamnei pentru informaţii şi închid receptorul, sigură că am prins firul unui ghem extrem de încurcat.
Luni îi povestesc şefului tot ce am aflat.
- Nu e foarte mult, însă… o vacanţă europeană singur, fără familie? Şi de unde până unde un posesor de automobil de lux care consumă cât 2 maşini obişnuite „intră în comuniune cu natura?”
- Dacă am avea mai multe informaţii… Ia dă nişte telefoane, să vedem totuşi ce şi cum, unde şi de ce.
Până după-masă, am epuizat lista cunoscuţilor şi asociaţilor. Ascunzându-mă după imaginea unei ziariste naive, fermecate de prestanţa lui X, am încercat să aflu dacă există „dedesubturi” pentru lipsa omului de afaceri. Nu am aflat prea multe.
Spre seară, înainte să termin de editat un articol despre concertul coral ce va avea loc la Catedrală peste două săptămâni, curierul îmi aduce un plic maro, sigilat. Semnez pentru primire, deschid plicul şi găsesc trei fotografii mari, reprezentându-l pe domnul X, directorul companiei Y, în antrenament la tabăra C.I.A. din… Budapesta! Îl prind pe şef în drum spre ieşire şi îi arăt pozele.
- Măi să fie! Ai tu un fler pentru subiecte ieşite din tipare! Şi… zici că nu are niciun expeditor plicul?
- Nu, nimic! E ca şi cum cine a trimis pozele nu ar vrea să fie găsit.
- Mâine pleci la Budapesta. Asta dacă nu cumva ai vreo obiecţie…?, spune şeful, pe un ton mai mult întrebător.
- Eu?! Deloc!
Bucuroasă, imediat ce sosesc acasă îmi fac bagajul şi adorm cu valiza lângă pat. Dimineaţă iau autocarul către Budapesta. Am convenit cu şeful că voi rămâne în capitala Ungariei atât timp cât e necesar, pentru a da de capăt subiectului. Eu însă mi-am format un plan din care aş putea să scot mai multe informaţii. Sunt sigură că X nu mă cunoaşte, deoarece lucrez în presă de un an, timp în care nu am avut tangenţe cu dânsul. Voi aplica pentru un post de interpret şi traducător în cadrul C.I.A. Mi-am adus cu mine cam toate actele care mi-au venit în minte, şi câteva recomandări de la persoane din mediul academic.
În clădirea supersecurizată a C.I.A., sunt condusă către biroul pentru Resurse Umane, unde spun cât mai convingător că visul meu de-o viaţă este să lucrez pentru Agenţie (ceea ce nu e departe de adevăr). Dosarul este transmis mai departe şi sunt programată pentru control fizic şi psihologic. Între timp, împreună cu alţi aspiranţi la titlul de „angajat al C.I.A. – veniţi din toată lumea – suntem conduşi prin labirintul de coridoare şi săli, curţi şi terase, la locul de cazare. Mă simt ca într-un fel de campus, însă cu un grad de periculozitate însutit.
Următoarele două zile le petrec la examenul psihologic. Completez tot felul de fişe, mi se testează reflexele la computer, trec de temutul Roscarch… După ultimul test psihologic, iau prânzul la cantina din incintă, unde îl zăresc pe domnul X. Tresar. Mi-e frică să nu mă recunoască, dar mă liniştesc. „Nu are de unde să te cunoască. Poate că te-a văzut o dată, dar sigur nu te ţine minte”, îmi spun. Îl urmăresc atentă cu privirea. La un moment dat, văd că se uită în stânga, în dreapta, iese din sala de mese şi porneşte încet către curtea interioară. Mă iau după el, încet, pitindu-mă după gardul viu, înalt. Scoate din buzunar un fel de dispozitiv (de bruiaj?), apoi un telefon mobil. Formează un număr şi începe să vorbească agitat, dar şoptit… în rusă!
Mi-e ciudă că nu înţeleg limba rusă. Apăs butonul de înregistrare al telefonului meu mobil (şi el controlat de către personalul C.I.A.) şi mă rog să îmi ajungă memoria pentru a înregistra ceva inteligibil din conversaţia pe care X o are cu un oarecare. După 4-5 minute închide şi se îndepărtează. Ies dintre tufişuri şi dau un telefon la redacţie.
- Am o înregistrare cu X vorbind ruseşte cu cineva. Mi se pare suspect… Nu ştiu ce să fac, mi-ar trebui pe cineva care ştie rusă. S-ar putea să avem un nou caz Anna Chapman în mâini.
Şeful revine cu un telefon către seară, în care îmi spune că mi-a rezolvat o întâlnire cu un rus maghiarizat din Budapesta, care a fost colaborator pe probleme culturale al unui ziar local de la noi din oraş în anii 90.
Mă întâlnesc cu cu el în dimineaţa următoare, la o cafenea tradiţională din partea de sud a oraşului. Româna lui e destul de stricată, însă reuşeşte să-mi traducă majoritatea cuvintelor înregistrate… Mi se confirmă cele mai negre bănuieli: domnul X este agent dublu (triplu?) şi vinde informaţii ruşilor, atât dinspre partea americană, cât şi dinspre partea românească. Mă duc în partea de nord a oraşului, la „Russian Tea”, unde sper să găsesc pe cineva care îmi poate confirma cele spuse de bătrânul rus. O doamnă distinsă, îmi traduce în engleză, aproape cuvânt cu cuvânt, ceea ce îmi spusese şi omul de dinainte.
Sun din oraş la redacţie. Sunt panicată. Mi-e teamă că m-am băgat în ceva mult prea complicat.
- Cum vrei să procedezi?, mă întreabă şeful. Ai informaţii foarte delicate…
- Ştiu, e jackpot-ul… Însă nu sunt 100% sigură că vreau să le public. Dacă e nevinovat şi îi distrug credibilitatea, reputaţia?
- Crezi că e nevinovat? Ce-ţi spune instinctul?
- E mânjit. E băgat până la coate în… Am ştiut-o din prima, dar nu am vrut s-o cred.
- Ce facem? Introducem informaţia în numărul de poimâine?
- Da. E timpul să descoperim până unde se întind tentaculele acestei caracatiţe.
- Îţi dai seama că vom isca un scandal diplomatic fără precedent între S.U.A., România şi Rusia?
- Îmi dau seama… Prima dată îţi voi trimite articolul spre publicare, apoi voi merge cu înregistrarea la C.I.A. şi le voi spune adevărul despre cine sunt şi de ce am ales să intru „undercover”. Astfel, nu îmi vor putea forţa mâna să reunţ la articol, din moment ce va fi deja publicat în ziar.
Închid telefonul public şi părăsesc cabina, neştiind că în spatele meu, la doar câţiva metri, 2 agenţi mă urmăresc din umbră…
Acest articol a fost scris pentru etapa 34 a concursului SuperBlog 2010, etapă sponsorizată de BlogMoney.















„Enunţ probă: Scrie un articol în care să povesteşti ce laptop din promoţia Oktal îţi stimulează imaginaţia şi de ce?”








